Ceremonia şi minunea Sfintei Lumini

 

Biserica Învierii cu împrejurimile în vechea cetate a Ierusalimului.

 

În decursul îndelungatei perioade în care se menţionează istoriceşte minunea pogorârii Sfintei Lumini, modul în care se săvârşeşte ceremonia a suferit o schimbare de mare importanţă, care se leagă de prezenţa sau nu a patriarhului în interiorul Sfântului Mormânt.

De la sfârşitul sec. al XV-lea până în zilele noastre, ceremonia se desfăşoară astfel: patriarhul grec intră singur în interiorul Sfântului Mormânt, unde în genunchi se adresează lui Hristos cu o rugăciune rânduită pentru pogorârea Sfintei Lumini.

Cu o mie de ani în urmă, ceremonia era, însă, diferită. Conform izvoarelor scrise, în primele secole, în care se menţionează istoric minunea, din sec. al IXlea până la sfârşitul sec. al XV-lea, în momentul pogorârii Sfintei Lumini din cer nu se afla nimeni în interiorul Mormântului. Intrarea în Mormânt era sigilată cu ceară de albine, în amintirea sigilării Mormântului de către garda romană, şi patriarhul rămânea în afara Mormântului, lângă intrare, de unde se adresa lui Hristos cu rugăciunile rânduite pentru pogorârea Sfintei Lumini.

Cea mai veche mărturie scrisă despre acest mod concret al săvârşirii ceremoniei este din jurul anului 920 (mărturia lui Aretha) şi toate mărturiile următoare până în anului 1480 adeveresc exact acelaşi mod de ceremonie. Adică vreme de aproape şase secole, în clipa când se săvârşea minunea, aceea a aprinderii candelei în interiorul Mormântului, nu se afla nimeni înăuntru. Patriarhul rostea invocările rânduite în afara Mormântului, înaintea întregii mulţimi.

 

 

 

Baldachinul Sfântului Mormânt, cel mai sfânt
monument al Credinţei creştine (Foto: Garo Nalbadian).

Când Sfânta Lumină cobora din Cer se puteau vedea îndată strălucirile alb-albăstrui care se răspândeau peste tot şi în aceeaşi clipă se aprindea candela „nea dormită” şi se lumina interiorul Mormântului.

Această Lumină, aşa cum se arată din mărturii, se vedea îndată printre jaluzelele sau zăbrelele metalice care existau la intrarea Mormântului.

Intrarea Sfântului Mormânt în 1681 în gravura artistului olandez
Cornelis de Bruyn din lucrarea lui „Reizen” (Delft, 1698). Grilele care
existau la cele două uşi dădeau posibilitatea contactului optic direct cu
candela „neadormită”, care era aşezată totdeauna pe placa Mormântului.

 

Acesta aprindea de la candelă lumânările ce le ţinea în mâini, după care ieşea şi împărţea credincioşilor Lumina. De multe ori intra în Mormânt nu numai patriarhul, ci şi emirul, adică guvernatorul musulman al Ierusalimului. Această ceremonie s-a săvârşit vreme de aproape şase secole neîntrerupt şi nu a lăsat loc pentru niciun fel de îndoială referitoare la validitatea minunii. Pentru aceasta şi locuitorii musulmani ai Cetăţii nu numai că participau la ceremonie, dar şi luau Lumina şi o duceau la casele şi geamiile lor.

Toate mărturiile şi povestirile pe care le vom întâlni în capitolele următoare, în afară de patru care sunt datate după 1480, descriu o minune ce se săvârşeşte într-un Mormânt gol şi pecetluit. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, în jurul anului 1480, ceremonia concretă s-a schimbat şi s-a hotărât ca invocarea pentru coborârea Sfintei Lumini să nu se mai facă în afara Mormântului, ci în interiorul lui, de către patriarhul însuşi, în timp ce în încăperea din faţa Mormântului se afla numai patriarhul armean ca martor.

Cea mai veche mărturie despre această schimbare este din anul 1481 şi aparţine monahului franciscan Paul Walther. A doua ca vechime este din anul 1843 şi aparţine cronografului elveţian Felix Fabri.

Desigur, esenţa minunii nu se poate schimba din cauza faptului că patriarhul este prezent sau nu în interiorul Mormântului, deoarece minunea nu se limitează numai la aprinderea unei candele.

Potrivit faptelor trăite de scriitor, dar şi mărturiilor miilor de oameni, Sfânta Lumină se răspândeşte în biserică sub chipul unor străluciri alb-albăstrui. Luminează anumite părţi ale bisericii, se atinge de feţele oamenilor şi de icoanele Sfinţilor şi aprinde unele din candele şi din lumânările credincioşilor.

Lumina se prezintă sub diferite forme. Uneori, Sfântul Mormânt pare a fi învăluit de flăcări sau emană lumină, alteori, îşi fac apariţia nişte flăcări sau globuri de foc, care ies din mormânt şi se mişcă în aer.

 

Străluciri alb-albăstrui se arată la intrarea Sfântului Mormânt şi în dreapta lui în Sâmbăta
Mare a anului 1994. În a doua fotografie, cu o săgeată roşie este arătat un obiect
sferic luminos care a apărut deodată cu strălucirile, după care a dispărut. În acel an interiorul
bisericii era complet lipsit de lumină, deoarece ferestrele turlei erau închise datorită
lucrărilor de restaurare. Strălucirile s-au înregistrat la orele 14:04, în timp ce
patriarhul Diodor I se afla în interiorul Mormântului. Lumina a ieşit din Mormânt şi a început
să se împartă credincioşilor 16 secunde mai târziu. Cele trei fotografii constituie trei
imagini luate cu o cameră de către ieromonahul grec Antonie Stylianakis, care pe atunci
era psihiatru. Fiecare imagine are 1/25 dintr-o secundă şi prin urmare străluci rile au
durat 1/25 dintr-o secundă.

În jur de 25 de pelerini, care au participat la ceremonia din anul 1996, miau confirmat că aceste flăcări sau globuri de foc treceau practic deasupra capetelor lor, fără a-i arde. Mulţi dintre ei se aplecau, din instinct, pentru a le evita.

Aici va trebui să precizăm clar că Sfânta Lumină nu se face văzută tuturor. Mulţi dintre cei de faţă nici nu trăiesc, nici nu văd ceva deosebit. Cât priveşte pe cei care trăiesc minunea, înseşi mărturiile lor arată că fiecare vede ceva deosebit.

Experienţa şi vederea Sfintei Lumini de către cineva dintre cei ce sunt de faţă nu depinde numai de măsura credinţei sale, ci este o consecinţă a lucrării Proniei dumnezeieşti care, pentru un anumit motiv, învredniceşte pe fiecare să trăiască ceva diferit. Pentru motivele pe care El Însuşi le cunoaşte, Hristos poate să-Şi arate slava Sa strălucitoare unui oarecare om indiferent de măsura desăvârşirii sale duhovniceşti, chiar şi unui necredincios sau nevrednic.

Din păcate, în zilele noastre iluminatul în Biserica Învierii este atât de puternic şi bliţurile aparatelor de fotografiat sunt atât de multe, încât vederea Sfintei Lumini devine mult mai greu de distins decât în trecut. Cu toate acestea, unii dintre cei de faţă la ceremonie observă strălucirile deosebite ale Luminii, în timp ce alţii, desigur mai puţini, văd o lumină albăstruie ieşind din Mormânt şi în felul acesta trăiesc mult mai intens prezenţa Luminii dumnezeieşti.

 

Intrarea în Baldachinul Sfântului Mormânt.

 

Încăperea „Sfintei Pietre”. A primit denumirea de la piatra
care închidea intrarea Mormântului şi pe care a răsturnat-o
Îngerul. Bucata care a rămas din ace astă piatră este
aşezată pe coloana ce se vede în centrul încăperii.

 

Încăperea interioară a Mormântului lui Hristos. Jos exact sub placa de marmură
a mormântului se află locul stâncii săpate, unde a fost pus Trupul lui Iisus.

 

Să revenim însă la tipicul ceremoniei care începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi până astăzi rămâne, în esenţă, neschimbat. În zilele noastre ceremonia începe în dimineaţa Sâmbetei Mari şi are anumite etape:

1. În dimineaţa Sâmbetei Mari se sting toate candelele dinăuntrul Bisericii şi Mormântul lui Hristos este pecetluit cu ceară curată.

2. La amiază, la orele 12, intră în Biserică Patriarhul grec-ortodox şi începe Sfânta Procesiune tradiţională, care constă în înconjurarea de trei ori a Sfântului Mormânt.

3. După Procesiune se despecetluieşte Mormântul şi schevofilaxul duce înăuntrul lui candela „neadormită” stinsă, care urmează să se aprindă de la Sfânta Lumină.

4. În continuare patriarhul se dezbracă de veşmintele sale arhiereşti pentru a arăta smerenie şi evlavie faţă de Iisus Hristos şi rămâne îmbrăcat numai cu un stihar alb. După ce ia patru mănunchiuri de câte 33 de lumânări fiecare, intră în Mormânt. Împreună cu el intră şi reprezentantul armenilor, care are încăperii cu Sfântul Mormânt, de unde îl urmăreşte pe patriarh.

Înăuntrul Mormântului propriu-zis, patriarhul citeşte în genunchi rugăciunea specială şi Îl roagă pe Iisus Hristos să dăruiască Lumina ca binecuvântare şi sfinţire pentru oameni. Aproape în aceeaşi clipă Sfânta Lumină se arată şi se răspândeşte în Biserică. În acelaşi timp aprinde şi candela „neadormită” din lăuntrul Mormântului. Ceremonia se întregeşte cu ieşirea patriarhului şi îm părţi rea flăcării sfinte credincioşilor.

 

 

 

Flacăra sfântă se întinde în mulţime

 

Candela neadormită

 

Schevofilaxul Sfântului Mormânt ara tă
mulţimii candela „neadormită” stinsă
cu puţin înainte de a o duce înăuntrul
Mormântului, în dimineaţa Sâmbetei
celei Mari a anului 2008.

Sfeşnicul sau candela „neadormită” a Sfântului Mormânt a fost aprinsă pentru prima dată în 326, anul în care a fost descoperit Mormântul lui Hristos, şi de atunci a rămas nestinsă vreme de 17 vea curi. Candela se stinge numai o singură dată pe an, în dimineaţa Sâmbetei Mari, ca să se aprindă puţin mai târziu cu Sfânta Lumină.

Cea mai veche mărturie despre această candelă neadormită o întâlnim în Cronica Egeriei. Pelerina Egeria este o ascetă originară din Spania, care a vizitat Sfântul Mormânt in perioada 381-384. Ea descrie Vecernia săvârşita in jurul Mormântului lui Hristos, spunând următoarele:

„La ceasul al zecelea, care aici se numeşte Lichnicon, sau, cum spunem noi, Vecernie, o mare mulţime s-a adunat la Înviere. Toate făcliile şi lumânările s-au aprins şi aceasta a creat o lumină înfricoşătoare. Lumina însă nu intră din afară, ci se primeşte dinăuntru din peşteră [Mormânt], adică de dincolo de zăbrele, unde o candelă arde totdeauna, zi şi noapte”.¹

 

 

1. Vezi, Egeria: diary of a pilgrimage, ed. G.E. Gingras, New York 1970, p. 90.