Al-Biruni (973-1048), deşi este foarte puţin cunoscut în lumea occidentală,
a fost unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor.
A fost astronom, filozof, matematician, fizician, istoric, geograf, farmacist,
specialist în geodezie, geolog, cartograf, antropolog, călător etc., iar opera sa
ştiinţifică se estimează că depăşeşte 150 de lucrări, în care se ocupă aproape
cu toate ştiinţele.1 Cunoştea foarte bine limba greacă veche şi, aşa cum arată
D. Tsibukidis, a studiat zeci de scrieri, chiar în original, ale vechilor oameni
de ştiinţă greci.2
George Sarton, supranumit părintele Istoriei Ştiinţelor şi profesor la Universitatea
din Harvard, spune că al-Biruni a fost „unul din cei mai mari oameni
de ştiinţă ai Islamului şi, aşa cum toţi consideră, unul dintre cei mai mari ai tuturor
vremurilor”.3 De asemenea, profesorul de Istoria Ştiinţelor de la Universitatea din Harvard şi din Alexandria, Abdelhamid I. Sabra, l-a numit pe al-Biruni „una dintre cele mai luminate minţi în domeniul ştiinţei din întreaga
istorie”.4
La stânga, model de astrolab sferic, iar în dreapta, model de calendar mecanic solar şi
lunar. Aceste două modele au fost construite având drept bază schiţele şi descrierile lui al-
Biruni şi se află la Institutul de Istorie a Ştiinţelor Islamice şi Arabe, din cadrul universităţii
Goethe din Frankfurt. Imaginile provin din lucrarea directorului Institutului, profesorul
Dr. Fuat Sezgin, cu titlul „Ştiinţa şi tehnologia în Islam”.
Pentru a se comenta opera sa diversă şi contribuţia sa ştiinţifică este
nevoie de o carte foarte voluminoasă. Merită să se prezinte numai o lucrare ştitate:
evaluarea razei pământului
la 6339,9 km., estimare care se
depărtează de la realitate numai
cu 16,8 km. Aşa cum consemnează
profesorii de matematică
John J. O’Connor şi Edmund F.
Robertson, evaluarea aceasta a
fost acceptată de Occident abia
în secolul al XVI-lea, adică cu
cinci sute de ani mai târziu.5
Manuscrisul persan cu
schiţa lui al-Biruni care
explică fazele eclipsei de
lună. A observat eclipsa de
lună din 17 septembrie
1019 şi a consemnat
latitudinile
geografice simultane
ale tuturor planetelor
cunoscute.
Din cele 150 de lucrări ale
lui al-Biruni s-au păstrat numai
22. Printre ele este şi Αl-Athār
al-bāqiyah (Cronologia Vechilor
Neamuri), care, conform cercetătorului german Eduard C.
Sachau, a fost scrisă în jurul anului
1000.6 În această lucrare
înţeleptul persan, într-un capitol
referitor la sărbătoarea Paştelui
creştinilor, scrie tot ceea ce ştie
despre ceremonia Sfintei Lumini.
Statuia lui al-Biruni în parcul Laleh din Teheran.
Lucrarea se păstrează în cinci manuscrise7 şi s-a editat pentru prima dată
în 1878 de către E.C. Sachau,8 însă, aşa cum s-a constatat mai târziu, ediţia a
fost incompletă, deoarece manuscrisul folosit nu conţinea capitolul despre
cere monia Sfintei Lumini, precum şi alte părţi ale lucrării.
În 1912, Muzeul Asiatic al Academiei
Regale de Ştiinţe din Sankt Petersburg
a dobândit un manuscris al
aceleiaşi lucrări mai vechi decât cel
folosit de E.C. Sachau. Acest manuscris, care era mai elaborat şi conţinea
capitolul despre Sfânta Lumină, a fost
făcut cunoscut pentru prima dată de
către directorul Muzeului Asiatic, Carl
H. Salemann.9
Extrasul de manuscris care se referă la ceremonia Sfintei Lumini a fost
tradus în rusă în 1915 de către I.J.
Krachkovsky.10
În 1933 cercetătorul german Hellmut
Ritter a descoperit în Biblioteca
Umumi (Beyazit) din Constantinopol
încă un manuscris arab al aceleiaşi lucrări
care, de asemenea, conţine capitolul
despre Sfânta Lumină. Textul
arab al capitolului respectiv a fost editat în 1952 de către germanul Johann
Fück11 şi în 1988 s-a tradus în limba
germană de către profesorul Gotthard
Strohmaier12 în lucrarea sa Al-Biruni
în Grădina Ştiinţei. Din această traducere,
dar şi din însuşi textul arab, provine traducerea în limba română care urmează. Traducerea germană redă
corect sensul textului, totuşi în anumite locuri au fost localizate de către profesorul
de Ştiinţe Arabe Dr. Gamal al-Tahir nişte mici greşeli, care au fost
corectate.13
Prima filă a lucrării lui al-Biruni,
„Cronologia Vechilor Neamuri”, din
manuscrisul Beyazit 4667, sec. XVII.
Constantinopol, Biblioteca Beyazit.
Referinţa lui al-Biruni la ceremonia Sfintei Lumini. Istorisirea începe la sfârşitul filei
347
şi continuă pe fila 348. Codicele Beyazit 4667, sec. XVII. Constantinopol, Biblioteca
Beyazit.
Al-Biruni scrie în lucrarea sa:
ويحكى لسبت القيامة حكاية يبهت لها صاحب العلم الطبيعي بل لا يوجد مقرا بها، ولولا اطباق الخصوم على الأخبار عنه ذاكرين مشاهدته وتخليد الفضلاء من العلماء وغيرهم اياه في كتبهم لما يسكن القلب إليه، وقد عرفته من الكتب وأخذته سماعا عن الفرج بن صالح البغدادي ان في وسط كنيسة القمامة ببيت المقدس قبر المسيح منقور في صخرة واحدة مطبقة وعليه قبة تشرف عليها أخرى عظيمة وحوالي الصخر دار برمات يشرف منه المسلمون والنصارى ومن حضر إلى موضع القبر في هذا اليوم متضرعين إلى الله تعالى وداعين اياه من نصف النهار إلى اخره . ويجئ مؤذن الجامع والإمام وأمير البلد فيقعدون عند القبر ويجيئون بقناديل يضعونها عليه وهو معلق، وقد أطفأت النصارى سرجهم وقناديلهم قبل ذلك ويمكثون إلى أن يروا نارا صافية بيضاء قد اشعلت قنديلا فمنها سرج القناديل في الجامع والبيع. ثم يكتب إلى حضرة الخلفاء بوقت نزول النار ويستدلون بسرعة نزولها وقربه من نصف النهار على خضب السنة وبتأخره إلى العشاء وبعده على جدبها. وحكى هذا المخبر أن بعض السلاطين وضع في موضع الفتيل نحاسا كيلا يتقد فيفسد ذلك فانها اذا نزلت اتقد النحاس. ونزول هذه النار في يوم .متردد ومدة ما .موضع .العجب14 |
|
Referitor la Sâmbăta Învierii se vorbeşte
des pre o povestire care îl surprinde pe
cercetătorul ştiinţelor naturale şi despre
motivul pentru care este cu neputinţă să se
des copere. Dacă nu ar exista înţelegerea
unanimă a potrivnicilor [minunii] şi nu ar
fi menţionat că au văzut-o şi ei înşişi, chiar
şi dascăli eminenţi şi alţi oameni nu ar fi
menţionat-o în scrierile lor, poate cineva ar
fi putut să nu aibă încredere. Eu am aflat din
cărţi şi am auzit de la al-Faraj ibn Salih din
Bagdad, că în Biserica Învierii din Ierusalim
este săpat într-o stâncă mormântul lui Hristos,
în aşa fel încât este cuprins de o cupolă.
Deasupra se înalţă o cupolă mai mare şi în
jurul stâncii există galerii, de unde urmăresc
musulmanii. Creştinii şi oricare altul vine în
acea zi la locul Mormântului, imploră şi invocă
pe Dumnezeul Cel Preaînalt de la amiază
până seara. Vin încă şi muezinul geamiei,
imamul, conducătorul rugăciunii şi emirul
cetăţii, care stau lângă Mormânt. Aduc cu ei
opaiţe, pe care le aşează sus, deşi [Mormântul]
este încă închis. Creştinii au deja stinse
opaiţele şi făcliile lor şi aşteaptă până ce
zăresc o flacără albă curată care aprinde o Lamcandelă.
De la această flacără aprind candelele
în geamie şi în biserici. În continuare
se întocmeşte un raport scris către califi despre
ceasul când a coborât flacăra. După viteza
venirii [flăcării] şi după faptul că s-a petrecut
aproape de amiază se trage concluzia că anul
va fi roditor. Dacă venirea întârzia către seară
şi mai târziu, se trăgea concluzia că [anul]
nu va fi roditor. Cel care m-a înştiinţat
povesteşte că unii sultani au pus în locul
fitilului o sârmă de aramă ca să nu se
aprindă şi să nu se înfăptuiască (minunea).
Însă atunci când venea flacăra se aprindea
arama. Venirea în acea zi a flăcării din cer, care revine în acel loc în fiecare an, se face
pricină să rămânem uimiţi”15 |
Al-Biruni nu a urmărit ceremonia Sfintei Lumini, însă arată că are încredere
în izvoarele arabe referitoare la ea.
De la început, afirmă că nu ar fi vorbit despre istoria Sâmbetei Învierii,
dacă nu ar fi existat „înţelegerea unanimă a potrivnicilor” minunii, care
trăiseră evenimentul ca martori oculari.
(اطباق الخصوم = înţelegerea unanimă a potrivnicilor)
„Potrivnicii” sunt cei ce neagă minunea, cei care, ca musulmani, nu o
acceptă, însă descriu evenimentul în chip unanim. Tocmai aceasta arată că îl
impresionează pe al-Biruni.
În acest chip referirea lui dobândeşte o altă greutate, deoarece, în esenţă,
ne aduce, sau mai bine zis, uneşte toate povestirile tuturor acestor musulmani
care au trăit minunea şi ale căror opere nu se păstrează astăzi.
Mai mult, informaţiile lui provin de la un martor ocular al ceremoniei,
Faraj ibn Salih din Bagdad.
Al-Biruni, ca un sârguitor şi profund om de ştiinţă, face o referire completă
la izvoare, încât să nu existe nicio îndoială cu privire la cele spuse de el,
la o chestiune de o natură religioasă specială, care ar pricinui nedumerire coreligionarilor
lui. Informaţiile pe care ni le aduce sunt cu adevărat de o nepreţuită
valoare.
Faptul că citise în cărţi despre ceremonia Sfintei Lumini arată că paradoxul
minunii era deja foarte răspândit în lumea arabă încă din secolul al X-lea.
Istorisirea lui are multe puncte comune cu povestirea lui Ibn al-Qass, care
a fost menţionat în capitolul precedent. Aşa cum povesteşte Ibn al-Qass, în acelaşi fel şi al-Biruni menţionează că, în timp ce mulţimea aştepta, deodată „observă o flacără albă curată care
aprinde o candelă”. Şi continuă spunând că „de la această flacără aprind candelele
în moschee şi în biserici”.
Moscheea despre care se vorbeşte este templul Cupola (Domul) Stâncii.
Aducerea Sfintei Lumini la această moschee arată deplina acceptare a minunii de către musulmani, dar şi consideraţia de care era înconjurată minunea.
Cele două căpetenii ale Cetăţii, imamul şi emirul, precum şi muezinul (cel
care cheamă la rugăciune), se aflau lângă Mormânt având cu ei opaiţele lor.
Aşa cum menţionează Benjamin Z. Kedar, profesor de Istorie la Universitatea
din Ierusalim, în epoca lui al-Biruni ceremonia era în esenţă împărţită
între creştini şi musulmani.16 Minunea era acceptată de obşte şi se sărbătorea
deopotrivă de către toţi locuitorii cetăţii.
O deosebită valoare are şi menţiunea că în fiecare an se trimitea câte un raport
la califi, adică la califii din Bagdad, în care se consemna ceasul venirii
Sfintei Lumini.
Întârzierea Luminii era considerată un semn de rău augur pentru următorul
an, în timp ce prezenţa timpurie a ei, spre ora amiezei, era interpretat ca un
semn de rodnicie. Aceasta înseamnă că faima minunii se întindea mult mai
departe de Ierusalim şi, mai mult, influenţa ei se exercita chiar şi asupra
cunoaşterii de mai înainte a rodniciei anului.
Acum trecem la un amănunt deosebit al povestirii.
La un fapt pe care l-am cunoscut în capitolul precedent, în epistola clericului
Nichita către împăratul Constantin Porfirogenetul.
Omul care îl înştiinţase pe al-Biruni povesteşte, ca martor ocular, că
nişte sultani au înlocuit fitilul candelei cu un fitil de aramă. Însă atunci
când a coborât Sfânta Lumină, a aprins chiar şi fitilul de aramă.
Cuvintele اذا نزلت اتقد النحاس,care înseamnă „însă atunci când flacăra
a coborât, a aprins arama”, sunt luate din manuscrisul Beyazit 4667.
Este de o mare importanţă faptul că informaţia este transmisă lui al-Biruni
de un musulman, martor ocular al evenimentului, care, ca unul de altă religie, nu are niciun motiv să laude minunea unei religii străine. Iar informaţia aceasta
este menţionată de un om de ştiinţă care se numără printre corifeii tuturor
vremurilor. De un universitar care, drept ultimă concluzie a sa, arată că
„venirea flăcării cereşti în acea zi” se face pretext să „rămânem uimiţi”.
[ موضع العجب =rămânem uimiţi].
Chiar şi numai această formulare arată că al-Biruni primise informaţia cu
privire la evenimentul minunat din Sâmbăta Mare. Şi motivul pentru care o
primeşte, aşa cum el însuşi explică, este acela că izvoarele sale sunt valide şi
exprimă o unanimitate de vederi.
Aşa cum deja s-a menţionat, referirile lui al-Biruni şi ale lui Ibn al-Qass
arată limpede marea răspândire şi acceptare pe care a cunoscut-o minunea în
rândurile populaţiei musulmane din Palestina.
Însă această răspândire constituia o evoluţie foarte neplăcută pentru conducătorii
lumii musulmane. Şi aceasta se întâmplă pentru că, pe de o parte, se
împotrivea canoanelor credinţei musulmane, iar, pe de altă parte, funcţiona ca
mijloc de prozelitism, atrăgând pe musulmani la credinţa creştină.
În anul 1009, la numai 9 ani de la scrierea operei lui al-Biruni, califul Egiptului,
al-Hakim, a hotărât să oprească definitiv participarea anuală a creştinilor
şi musulmanilor la ceremonia Sfintei Lumini. Şi ca să ducă la bun sfârşit planul
său, a hotărât să dea foc şi să distrugă în întregime Biserica Învierii şi Mormântul
lui Hristos.
1. Numărul operelor consemnate sunt 146. Printre acestea se cuprind 35 de cărţi de astronomie,
15 de matematică (8 de aritmetică, 5 de geometrie, 2 de trigonometrie), 23 despre astrologie,
16 scrieri filologice, 10 despre geodezie şi cartografie, 4 despre instrumente astronomice, 9
despre geografie, 2 despre medicină şi farmacologie, 4 lucrări istorice, 3 despre religii şi filozofie,
2 despre mineralogie şi roci ş.a.
2. Cercetătorul operei înţeleptului pers, D. Tsibukidis, în articolul său „Cugetare filozofică
elenă-elenistă în textele lui al-Biruni”, spune următoarele: „In his works Biruni drew heavily
upon Aristotle’s Physics, Metaphysics, De Caelo, Meteorology, Parts of Animals… He also
fundamentally analysed the dialogues of Euclid, the oeuvre of Archimedes, the philosophical
treatise Diacosmos of Democritus… He avidly studied the Almagest and Geographia
of mathematician and astronomer Ptolemy, the treatises of the Greek physicians
Hippocrates, Discorides, Galen, Oribasius, the chronicles of Eusebius… Αt a time when religious
fanaticism swept medieval Europe… he as a forerunner of the Renaissance, was far
in advance of the scientific thought then obtaining in Europe”. Adică: „În operele sale, al-Biruni s-a bazat în mare măsură pe operele lui Aristotel: Fysika, Metafysika, Peri Ouranou
[Despre cer], Meteorologika, Peri ton zoon [Despre animale]... De asemenea, a analizat în
mod deosebit dialogurile lui Euclid, operele lui Arhimede, dialogul filozofic Diakosmos al
lui Democrit… A cercetat cu râvnă Megisti Synaxi şi Geografia matematicianului şi astronomului
Ptolemeu, cuvintele medicilor greci Hipocrate, Dioscoride, Galen, Orivasios,
cronicele lui Eusebiu… Într-o perioadă când fanatismul religios bântuia Europa medievală…,
acesta [al-Biruni], ca precursor al Renaşterii, a depăşit cu mult în cugetare ştiinţifică Europa
din acea vreme” (D. Tsibukidis, “Graeco-Hellenistic philosophical thought in the writings of
Abu Raikhan Biruni”, în Graeco-Arabica 7-8, Nicosia 2000, p. 524, 533).
3. „One of the very greatest scientists of Islam, and, all considered, one of the greatest of all
times” (G. Sarton, Introduction to the History of Science, Baltimore 1951, vol. 1, p. 707).
4. „One of the great scientific minds in all history” (A.I. Sabra, Ibn al-Haytman, Harvard
Magazine, septembrie 2003).
5. „He found the radius of the earth to be 6.339 km, a value not obtained in the West until the
16th century” (F. Robertson - J. O’Connor, Al-Biruni, MacTutor History of Mathematics
archive).
6. Ε.C. Sachau, The Chronology of Ancient Nations, Londra 1879, Prolog, VIII. Acelaşi lucru
susţine şi Μ. Canard: „L’ouvrage de Biruni e ete compose en l’an 1000” (Μ. Canard, “La destruction
de l’Église de la Réssurection”, Byzantion 35, 1955, p. 35).
7. Cele cinci manuscrise sunt: MS Or Ms 161, anul 1307, Universitatea din Edinburgh; MS
Paris Arabe 1489, sec.17, Paris, Biblioteca Naţională; MS Beyazit 4667, sec. 17; MS Muzeului
Asiatic, St. Petersburg; MS Add. 7697, anul 1286, Londra, British Library.
8. C.E. Sachau, Chronologie orientalischer Völker von Albêrûnî, Leipzig 1878.
9. C.Η. Salemann, „Zur Handschriftenkunde, Al-Biruni’s al-Atar al-Bakiyah”, Izvestiya Ιmperatorsko
Αkademii Νauk, St. Petersburg 1912, p. 861-870.
10. I.J. Krachkovsky, „«Blagodatny ogon» po rasskazy al-Biruni i drugich musul’manskich
pisatelej X-XIII vekov”, Christianskij Vostok 3 (1915), p. 235-238.
11. J. Fück, „Sechs Ergänzungen zu Sachaus Ausgabe von al-Bīrūnī’s Chronologie orientalischer
Völker”, Documenta Islamica Ιnedita, Berlin 1952, p. 94. Pentru traducerea rusească vezi de
asemenea M.A. Sal'e, Abureikhan Biruni (973-1048): Izbrannye proizvedeniia, Taşkent 1957,
p. 348-350.
12. Gotthard Strohmaier este profesor de limbi semitice şi arabe la Universitatea Freien din Berlin
şi membru al Academiei din Berlin.
13. Greşelile care au fost localizate sunt:
Cuvântul الخلفا este redat cu calif, în timp ce el înseamnă califi.
Cuvântul السلاطين este redat cu stăpânitor, în timp ce el înseamnă sultani (sau stăpânitori).
Cuvântul الجامع este redat cu geamii, în timp ce el înseamnă geamie.
14. Vezi J. Fück, op. cit., p. 94. De multe ori în spatele aflării unui fragment dintr-un manuscris,
cum este cel de faţă, se ascunde o procedură complexă şi de lungă durată. Hellmut Ritter, care
a descoperit manuscrisul, l-a înregistrat cu numărul greşit de 5667, în timp ce numărul lui era
4667. Mai mult, Johann Fück, care a editat fragmentul despre Sfânta Lumină, nu menţionează
numerele filelor care conţin fragmentul. În cele din urmă, istorisirea este cuprinsă în filele 347
şi 348 şi localizarea lor ar fi fost cu neputinţă fără ajutorul Prof. Dr. Fuat Sezgin de la Universitatea
din Frankfurt şi a lui Erdem Selcuk, bibliotecarul Bibliotecii Beyazid, cărora le
mulţumesc cu căldură.
15. Traducerea germană menţionează următoarele: „Vom Ostersonnabend wird etwas erzählt, das den Naturwissenschaftler in Erstaunen setxt und das er schwerlich als wahr anerkennen wird. Und wenn sich nicht die Gegner über die Nachrichten darüber einig waren und berichtet hätten, es selbst gesehen zy haben, und wenn nicht hervorragende Gelehrte und andere Leute es in ihren Büchern uberliefert hätten, konnte man sich nicht damit zufriedengeben. Ich habe es aus Büchern erfahren und auch von al-Farag ibn Salih aus Bagdad gehört, daß mitten in der Auferstehungskirche in Jerusalem das Grab Christi aus einem einzigen Felsblock ausgehöhlt ist, der es nach Art einer Grabkuppel umschließt. Darüber erhebt such eine andere große, Kuppel. Rund um den Felsen sind Emporen. Von dort schauen die Muslime zu. Die Christen, und wer sonst an diesem Tag zum ort des Grabes kommt, flehen und rufen zu Gott, dem Erhabenen, vom Mittag bis zum Abend. Es kommen auch der Muezzin der Moschee, der Vorbeter und der Emir der Stadt und setzen sich bei dem Grab nieder. Sie bringen Lampen mit, die sie daraufstellen, während es noch verschlossen ist. Die Christen haben schon zuvor ihre Lampen und Leuchter gelöscht und warten, bis daß sie ein reines weißes Feuer sehen, das eine Lampe zum Entflammen bringt. Davon werden die Lampen in der Moschee und in den Kirchen angezundet. Dann macht man an den Kalifen einem schriftlichen Bericht uber den Zeitpunkt, an dem das Feuer herabkam. Aus der Geschwindigkeit seines Herabkommens und ob es bald nach der Mittagszeit erfolgte, schießt man auf ein fruchtbares Jahr; wenn es sich aber zum Abend him verzögert oder noch später wird, auf ein unfruchtbares. Derselbe Berichterstatter teilte auch mit, ßab ein Herrscher anstelle des Dochtes einem Kupferdraht anbrachte, damit es sich nicht entzünden und das Ganze mißlingen sollte. Als aber das Feuer harabkam, brannte das kupfer. Die Herabkunft dieses Feuers an einem Tag, der nach einem bestimmten Zeitraum wiederkehrt, gibt Anlaß zur Verwunderung” (G. Strohmaier, Al-Biruni, In den Gärten der Wissenschaft, Leipzig 1988,
p. 125-126).
Pentru traducerea franceză, vezi M. Canard, „La destruction de l’Église de la Résurrection”,
p. 36-37, precum şi I. J. Krachkovsky, „Le feu beni”, Proche-Orient Chrétien 49 (1999),
p. 261-62. Pentru traducerea engleză, vezi F.E. Peters, Jerusalem: The Holy City in the Eyes
of Chroniclers, Princeton 1985, p. 262.
16. „Al-Biruni has Christians and Muslims praying for the fire’s coming. Thus the descent of
the Holy Fire assumes the features of a ceremony shared by Christians and Muslims”.
Adică: „Al-Biruni arată că creştinii şi musulmanii se roagă pentru venirea Luminii. Astfel
pogorârea Sfintei Lumini primeşte însuşirile unei ceremonii pe care o impart creştinii
şi musulmanii” (B.Z. Kedar, „Convergences of Oriental Christian, Muslim and Frankish
worshippers”, în The Crusades and the Military Orders, p. 90).
