Măcelul din Antiohia în gravura lui Paul Jonnard,
după ilustraţia lui Gustave Doré (Paris, 1877).

Următoarea destinaţie şi următorul scop al întregii expediţii este cucerirea Ierusalimului. La 7 iunie 1099, 12.000 de pedeştri şi 1500 de călăreţi ajung în afara zidurilor Sfintei Cetăţi. După 40 de zile de asediu, la 15 iulie 1099, cruciaţii cuceresc Cetatea şi se repetă aceeaşi scenă: măcelul sălbatic al locuitorilor musulmani, precum şi a puţinilor evrei pe care i-au ars de vii în sinagoga lor. Într-o atmosferă de frenezie şi demenţă, au fost măcelăriţi până şi copii mici, de cei, care, chipurile, slujeau pe Dumnezeul Dragostei.

 

Poarta Damascului din Ierusalim. Partea zidului din stânga Porţii este singurul
punct uşor de cucerit din toată fortificaţia Cetăţii, datorită înclinaţiei terenului.
Pe aici au intrat cruciaţii în Cetate.

Înfricoşătorul măcel este descris de diferiţi cronografi care au fost martori oculari. Unul dintre ei, Fulcherius, spune următoarele:

„În jur de zece mii au fost decapitaţi în Templu. Dacă aţi fi fost acolo, picioarele voastre ar fi fost vopsite până la glezne de sângele măcelului. Nici unul dintre ei nu a rămas viu. Nu le-au cruţat nici pe femei, nici pe copii”.¹

 

Asemănătoare este şi descrierea lui Guillaume de Tyr:

În stânga, intrarea cruciaţilor în Ierusalim. În prim-plan este reprezentat noul rege al Cetăţii,
Godefroy de Bouillon. În dreapta, intrarea cruciaţilor în Biserica Învierii peste trupurile musulmanilor
înjunghiaţi. Gravurile lui Albert Doms şi, respectiv, a lui Paul Jonnard, pictate de Gustave Doré ³ (Paris, 1877).

Aceleaşi evenimente sunt descrise şi de cronograful şi preotul latin Raymont d’Agiles, care şochează prin cruzimea descrierii:

„Potopul de sânge care s-a vărsat în acea zi este de necrezut…Însă acestea erau lucruri neînsemnate în comparaţie cu cele ce s-au petrecut în Templul lui Solomon şi în curtea lui. Ce s-a întâmplat acolo? Dacă aş spune adevărul, cred că va trece de limitele credibilităţii voastre. De aceea este suficient să spun cel puţin aceasta, că în Templul lui Solomon şi în curtea lui bărbaţii înaintau călare, iar sângele le ajungea până la genunchi şi la hăţurile cailor. Cu adevărat, a fost o judecată dreaptă şi minu-nată a lui Dumnezeu faptul că acest loc se umpluse de sângele celor necredincioşi”.⁴

 

Modul în care preotul francez înfruntă nemilostivul măcel este de-a dreptul inuman. El consideră că spintecarea oamenilor neputincioşi şi a copiilor, a căror singură vină era că locuiau în această Cetate, a fost o judecată dreaptă şi minunată a lui Dumnezeu. Pare de neconceput faptul că o astfel de poziţie să aparţină unui preot.

Chiar şi numai acest punct de vedere oglindeşte ideologia bolnavă care stăpânea în rândurile cruciaţilor. Reflectă, de asemenea, şi ideologia suverană a Bisericii Papale din acea perioadă (şi nu numai), potrivit căreia sufletul unui musulman sau al unui alt necredincios era deja condamnat sau pierdut şi, prin urmare, viaţa lui nu are o valoare deosebită. Această ideologie şi aceste măceluri l-au îndemnat pe istoricul britanic Sir Steven Runciman să caracterizeze cruciadele drept o hulă împotriva Duhului Sfânt.⁵

Se dă o deosebită emfază detestabilelor crime săvârşite în vremea căderii Ierusalimului şi cruzimilor Cruciadei I, deoarece, aşa cum vom constata în continuare, aceste oribile fapte care au continuat şi în anii următori au avut o consecinţă directă asupra minunii Sfintei Lumini.

 

Măcelul musulmanilor în moscheea din Cezareea la 17 mai 1101 în gravura lui
Gustave Doré ⁶ (Paris, 1877). După ce cruciaţii au cucerit portul Cezareii, au primit
permisiunea de la regele Baldouin I să se poarte după cum doresc. Mii de locuitori
palestinieni ai cetăţii s-au retras în marea moschee, unde au fost măcelăriţi fără milă.

 

Desigur, la toate aceste fapte criminale, Creştinii ortodocşi nu au participat deloc. Dimpotrivă, ei înşişi au fost de multe ori victime ale acestor fapte. Aşa cum s-a petrecut la 13 Aprilie 1204, ziua cuceririi Constantinopolului de către franci. Timp de trei zile, fără întrerupere, cruciaţii i-au junghiat pe locuitorii ortodocşi ai Cetăţii şi au răpit obiectele sfinte din biserici, în una din cele mai groaznice măceluri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea.

După căderea Ierusalimului, în iunie 1099, stăpânitor al Cetăţii a fost proclamat Godefroy IV de Bouillon, care a refuzat să fie încoronat rege în Cetatea unde Iisus Hristos a fost încoronat cu coroană de spini. S-a mulţumit numai cu titlul smerit de Apărător al Sfântului Mormânt.

Patriarhul grec, Simeon, care fusese exilat de musulmani în Cipru, s-a întors în scaunul său, dar latinii i-au interzis să săvârşească Liturghia în Biserica Învierii şi l-au silit să părăsească din nou Cetatea.

La 1 august 1099 Arnulfos de Chocques este primul latin care este ales patriarh al Ierusalimului. Raymond de Agiles arată că hirotonia lui a fost necanonică, deoarece a devenit patriarh fără să fie nici măcar diacon şi, mai mult decât aceasta, era acuzat că duce o viaţă păcătoasă, auzindu-se despre el cântece desfrânate.⁷

În decembrie 1099 Arnulfos este înlocuit cu Daimbert, arhiepiscopul de Pisa, care a ajuns la Sfintele Locuri în vara anului 1099 în fruntea unei flote de 120 de corăbii. Regele Godefroy avea absolută nevoie de controlul acestei flote, lucru care l-a făcut foarte puternic pe Daimbert.

În Sâmbăta Mare a anului 1100, Daimbert este primul patriarh latin al Ierusalimului rânduit în calitate de conducător al ceremoniei Sfintei Lumini. Deşi ceremonia se face după rânduiala prevăzută, pentru prima dată însă Sfânta Lumină nu se arată. Ceremonia se prelungeşte şi în ceasurile următoare, invocările se repetă, dar fără nici un rezultat.

Preoţii latini văd că acţiunile lor nu sunt încuviinţate de Dumnezeu şi poruncesc cruciaţilor să-şi spovedească păcatele lor, mai întâi de toate uciderile pe care le-au făcut în timpul cuceririi Ierusalimului. După această îndelungată procedură, aşa cum ne înştiinţează istoricul francez Gibert, când aproape se înnoptase, s-a arătat Sfânta Lumină.

În următoarea Sâmbătă Mare, la 20 aprilie 1101, pentru prima dată în istoria Cetăţii, Sfânta Lumină nu s-a arătat deloc.

Latinii, după al doilea an de eşec, conştientizează că Dumnezeu nu binevoieşte întru ei şi de aceea locuitorii Cetăţii se tulbură.

A doua zi, în dimineaţa de Duminica Paştilor, invocările lor continuă, însă Sfânta Lumină nu se arată. Văzând aceasta, latinii hotărăsc să se retragă din Biserică. Atunci preoţii greci împreună cu ortodocşii sirieni profită de ocazie şi încep ceremonia ei singuri. Şi îndată ceva neprevăzut s-a întâmplat. Dar să-i lăsăm pe cronografii înşişi să descrie aceste fapte neprevăzute.

Este un fapt extrem de rar întâlnit ca un eveniment care se săvârşeşte într-o ceremonie religioasă vreme de nouă secole, să fie descris de opt cronografi.

Printre aceştia se numără cei trei cronografi francezi, Fulcherius, Bartolf şi Gibert, germanul Ekkehard, englezul William, italianul Caffaro, armeanul Matheos al Edesei şi un francez anonim (scriitorul Codicelui L). Aşadar, să călătorim înapoi în timp şi să aflăm evenimentele din istorisirile acestor opt bărbaţi.

 

 

1. „Nearly ten thousand were beheaded in this Temple. If you had been there your feet would have been stained to the ankles in the blood of the slain. None of them were left alive. They did not spare the women and children” (Fulcher of Chartres, A History of the Expedition to Jerusalem 1095-1127, ed. H. Fink, vol. I, XXVII, Tenessee 1969, p. 121-122).

2. „It was not alone the spectacle of the headless bodies and mutilated limbs strewn in all directions that roused horror in all who looked upon them. Still more dreadful it was to gaze upon the victors themselves, dripping with blood from head to foot, an ominous sight which brought terror to all who met them” (Willian of Tyre, A History of Deeds Done Beyond the Sea, trad. E.A. Babcock şi A.C. Krey, New York 1943).

3. Vezi J.-F. Michaud, Histoire des Croisades, Paris 1877, vol. II, p. 119 şi vol. I, р. 32.

4. „The amount of blood that they shed on that day is incredible... But these were small matters compared to what happened at the Temple of Solomon.What happened there? If I tell the truth, it will exceed your powers of belief. So let it suffice to say this much, at least, that in the Temple and porch of Solomon, men rode in blood up to their knees and bridle reins. Indeed, it was a just and splendid judgment of God that this place should be filled with the blood of the unbelievers... The city was filled with corpses and blood” (Raymond de Agiles, Historia Francorum qui ceperunt Iherusalem [Istoria Francilor care au cucerit Ierusalimul], traducere în engleză deA.C. Krey, The First Crusade: The Accounts of Eyewitnesses and Participants, Princeton, 1921, p. 260-261).

5. „High ideas were besmirched by cruelty and greed, enterprise and endurance by a blind and narrow self righeousness; and the Holy War itself was nothing more than a long act of intolerance in the name of God, which is a sin against the Holy Ghost” (S. Runciman,The History of the Crusades, vol. 3, p. 480).

6. Vezi J.-F. Michaud,Histoire des Croisades, Paris 1877, vol. I, р. 145.

7. „At this time, Arnulf, chaplain of the Count of Normandy, was chosen Patriarch by some, the good (clergy) opposing it not only because he was not a sub deacon, but especially because he was of priestly birth and was accused of incontinence on our expedition, so much so that they shamelessly composed vulgar songs about him». Adică: „În acea vreme, Arnulfos, preot militar din comitatul Normandiei, a fost ales patriarh de unii, însă (clericii) cei buni s-au împotrivit lui, nu numai pentru că nu a fost deloc diacon, ci mai ales pentru că era fiu de preot şi era clevetit pentru neînfrânare sexuală în timpul campaniei noastre. Şi aceasta în aşa măsură, încât fără ruşine au fost compuse cântări desfrânate despre el” (Raymond de Agiles, op. cit., p. 264).