De la începutul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XIXlea, vreme de aproape două secole şi jumătate, toţi patriarhii Ierusalimului locuiau în Constantinopol cea mai mare parte a timpului şi cercetau Ierusalimul numai în cazuri speciale.¹ Locul lor era suplinit totdeauna de către un epitrop patriarhal, pe care îl numeau ei înşişi.

În 1839 este rânduit epitrop patriarhal episcopul cipriot Meletie,² care de atunci, în fiecare Sâmbătă Mare, a fost rânduit conducător al ceremoniei Sfintei Lumini.

La 16 Martie 1845, Patriarh al Ierusalimului este ales Chiril II,³ care anulează imediat tradiţia ca patriarhii Ierusalimului să locuiască în Constantinopol. El hotărăşte să rămână definitiv la scaunul său canonic din Ierusalim.

Un an mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1846, patriarhul Chiril şi episcopul Meletie intră împreună în Biserica Învierii. Însă, deşi toţi aşteptau ca patriarhul Chiril să-şi asume conducerea ceremoniei, cu a sa aprobare, continuă să rămână conducător episcopul Meletie. Este foarte important pentru cercetarea istorică pe care o efectuăm că această ceremonie este descrisă de un martor ocular. Este vorba despre un închinător cunoscut nouă: Monahul moldovean Partenie Agheev, care a consemnat în scris tradiţia orală despre coloana de la uşa de la intrarea în Biserica Învierii care s-a aprins în 1579, după ce mai întâi a fost lovită de un trăsnet.

Povestirea monahului Partenie privitoare la ceremonia din 1846 prezintă un deosebit interes. Ea se referă la două râuri de foc, care s-au revărsat în biserică şi în plus, ne informează că, pe la jumătatea sec. al XIX-lea, musulmanii continuau să participe la ceremonia şi sărbătoreau cu mare pasiune venirea Luminii Cereşti. Monahul moldovean consemnează:

„Turcii au deschis Mormântul lui Hristos şi au stins toate candelele. Atunci au venit autorităţile turce şi însuşi Paşa... Nu exista nicăieri ceva aprins. Patriarhul [Chiril] se îndreaptă spre iconostasul central împreună cu ambasadorul. Mitropolitul Cisiordaniei, Meletie, a stat înăuntrul Altarului împreună cu ceilalţi episcopi, cu toţii cuprinşi de melancolie... Imediat după încheierea procesiunii, tot clerul s-a îndreptat repede cu steagurile spre Sfântul Altar. Mitropolitul Meletie a rămas singur la intrarea în Sfântul Mormânt, în mâinile turcilor, care l-au dezbrăcat şi autorităţile l-au controlat. Apoi au pus pe el un omofor, au deschis Mormântul lui Hristos şi i-au permis să intre... A trecut ceva vreme, nu ştiu exact cât, deoarece eram cu toţii tulburaţi de frică. Deodată, lângă Mormântul lui Hristos a strălucit o lumină. În scurt timp, Lumina şi-a făcut apariţia în altar, la porţile împărăteşti, şi s-a răspândit ca două râuri de foc, unul dinspre vest, de la Mormântul lui Hristos, şi celălalt dinspre est, de la altar. Mare bucurie şi satisfacţie în biserică. Toţi parcă eram beţi şi nu ştiam ce spune şi încotro merge fiecare. Mare tărăboi în biserică. Toţi alergau de jur împrejur şi toţi plângeau de bucurie şi fericire, în special femeile arabilor. Chiar turcii, musulmanii, cădeau în genunchi şi strigau «Allah, Allah», ceea ce înseamnă: «O, Doamne, O, Doamne»! O, ce ciudat şi minunat spectacol! Întreaga biserică a fost învăluită de Lumină. Nimic nu se desluşea în ea în afară de Lumina Cerească”.⁴

Relatarea monahului Partenie este deosebit de revelatoare şi amănunţită. Prezenţa Sfintei Lumini este atât de vădită şi impresionantă, încât este sărbătorită chiar şi de către musulmani. În acea Sâmbătă Mare din 1846, episcopul Meletie a fost conducătorul ceremoniei pentru a şaptea oară consecutiv.

Douăzeci de ani mai târziu, în Sâmbăta Mare din 1867, Patriarhul Chiril împlineşte 23 de ani pe tronul patriarhal, însă Episcopul Meletie continuă să fie conducătorul ceremoniei. Acesta este motivul pentru care arabii îl numeau „Episcopul Luminii”. În Sâmbăta Mare a anului 1868, Warren scrie:

„Episcopii bisericii greceşti pot fi număraţi cu zecile. Dar unde este episcopul de Petra, «Episcopul Luminii» aşa cum îl numesc arabii? Nu este aici. A încetat din viaţă anul precedent şi nu a fost înlocuit. Ce oportunitate rară ca să nu se continue minunea. Însă minunea se va face. Patriarhul Chiril trebuie să-i ia locul şi s-o scoată la capăt.”⁵

În Sâmbăta Mare a anului 1867, cu câteva luni înaintea de moartea sa, Episcopul Meletie conduce ceremonia Sfintei Lumini pentru a 29-a şi ultima dată. Arheologul Warren, însă, participă la ceremonie pentru prima dată. Uimit de cele pe care le-a trăit înăuntrul bisericii, încearcă să cerceteze natura minunii şi de aceea, după câteva zile, se hotărăşte să-l întâlnească pe Meletie.

În acea Sâmbătă Mare a anului 1867, în interiorul Mormântului a avut loc un eveniment cu totul deosebit. Aşa cum arată Warren în lucrarea sa Ierusalimul subteran, Episcopul Meletie i-a destăinuit că, atunci când a intrat în interiorul Mormântului, a pus pe placa de pe Mormânt un obiect sfânt al Creştinismului: aşa numita Sfânta Mahramă sau Mahrama Veronicăi.

Potrivit cu tradiţia, atunci când Iisus mergea spre Golgota purtând pe umeri Cinstita Cruce, unei femei din cetate, numită Veronica, i s-a făcut milă şi alergând lângă el, a folosit propria ei mahramă ca să-I şteargă rănile şi faţa. Şi atunci s-a întipărit pe mahramă Chipul lui Dumnezeu-Omul.

Cea mai veche referire la Veronica se întâlneşte în lucrarea apocrifă Evanghelia lui Nicodim⁶ sau Acta Pilati, care era deja cunoscută în secolul al II-lea. În această lucrare se spune că Veronica era femeia care avea scurgere de sânge şi care a fost vindecată de Iisus numai prin simpla atingere de haina Lui.⁷

Împrejurarea întâlnirii Veronicăi cu Iisus în drumul spre Golgota este menţionată în scurta lucrare Cura Sanitatis Tiberii⁸ (Vindecarea împăratului Tiberiu), care a fost întocmită în Apus în jurul secolului al VII-lea⁹ şi constituie un adaos latin la textul grec al Evangheliei lui Nicodim.

Iisus şi Veronica într-o icoană portativă care se află în paraclisul
grec-ortodox al Mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani.

Statuia Veronicăi care se află în Basilica Sfântului Petru de la Roma.
Lucrarea sculptorului Francesco Mochi din 1629.

Conform referirilor medievale, Mahrama originală a Veronicăi se păstra în vechea Bazilică a Sfântului Petru din Roma, din secolul al XII-lea până la începutul celui de-al XVII-lea, şi a fost un loc foarte popular pentru pelerini.

În jurul anului 1610, în perioada reconstrucţiei Bazilicii în baza noilor planuri ale lui Michelangelo, Mahrama a dispărut şi de atunci nu se mai ştie nimic despre ea. Două secole şi jumătate mai târziu, în lucrarea sa Ieru salimul subteran, arheologul War ren povesteşte că Mahrama Veronicăi care a existat la Vatican, se afla deja în posesia grecilor din Ierusalim. Aceasta i-a destăinuit-o Episcopul Meletie cu puţin timp înainte de a pleca din viaţă.

Dar să cercetăm acum ce stare a trăit Episcopul Meletie în interiorul Sfântului Mormânt, în ultima Sâmbătă Mare a vieţii sale, atunci când, la vârsta de 82 de ani, a aşezat Mahrama Veronicăi pe placa Mormântului şi apoi s-a rugat pentru venirea Sfintei Lumini. Warren scrie:

„Minunea, în ultimul an, a fost săvârşită de către Episcopul [Meletie] de Petra. Este bine cunoscut faptul că există o Mahramă a Veronicăi în Europa, la Vatican, cred eu, dar se pare că nu este adevărat faptul că grecii cred că ei deţin aceeaşi Mahramă. Este cea pe care Episcopul a luat-o în Mormânt, înăuntrul unei cutii de argint, şi a întins-o pe placa Mormântului. Deasupra ei s-a adunat flacăra. Atunci, apucând-o de cele patru colţuri, flacăra stătea înăuntru ca într-un sac şi a putut să se verse sau să curgă din belşug în cupa candelei.”¹⁰

Chipul lui Iisus Hristos pe Mahrama Veronicăi, aşa cum l-a înfăţişat, în 1874,
pictorul ceh Gabriel Cornelius von Max (1840-1915). Unii cred că este propria lui
inspiraţie, în timp ce alţii susţin că este copia unei alte mahrame foarte vechi, poate a
celei care se află la Vatican. Imaginea provine de la copia picturii lui Max care se află în
Mănăstirea grecortodoxă a Sfântului Eftimie din Ierusalim (Foto: H. Skarlakidis).

„Episcopul Luminii”, aşa cum îl numeau arabii pe Episcopul Meletie de Petra, este conducătorul ceremoniei pentru a 29-a şi ultima oară. Aşează Sfânta Mahramă pe placa Mormântului şi atunci, potrivit cu cele spuse de el arheologului britanic, Sfânta Lumină se arată dea supra Chipului lui Hristos reprezentat pe ea. Flacăra sfântă nu pricinuieşte nicio vătămare Mahramei, ci sea mănă cu un foc lichid care izvorăşte din belşug din Chipul lui Hristos.

Episcopul Meletie a dus atunci Mahrama deasupra unei candele şi flacăra dumnezeiască, de parcă ar fi fost o materie de foc ce are greutate, a curs în cupa candelei. Ceea ce se petrece în interiorul Sfântului Mormânt, prin arătarea Luminii necreate, ne aduce aminte de ceea ce s-a petrecut în timpul Schimbării la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, tot prin arătarea Luminii necreate.

„Şi a strălucit Faţa Lui ca soarele” (Matei 17, 2).

Într-o cameră mortuară complet întunecată, întunericul este risipit de o Lumină care izvorăşte din Chipul lui Hristos. Pentru încă o Sâmbătă Mare, Hristos a venit în interiorul Mormântului Său ca Lumină. Dar ca Lumină Hristos a venit şi în lume:

„Eu, Lumină am venit în lume, ca cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, Eu nu-l judec; căci n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 46-47).

1. Derek Hopwood arată că Chiril „a fost primul patriarh care s-a întors la Ierusalim şi şi-a îndeplinit îndatoririle independent de Constantinopol”. Vezi D. Hopwood, The Russian presence in Syria and Palestine 1843-1914: Church and politics in the Near East, p. 42.

2. Episcopul Meletie Matteos al Petras din Iordania s-a născut în 1785, în satul de munte Lemythos din Cipru.

3. Alegerea sa s-a făcut la Ierusalim de către Frăţia Sfântului Mormânt şi nu la Constantinopol de către Patriarhul Ecumenic.

4. Traducerea engleză menţionează următoarele: „The Turks opened Christ's Sepulchre and put out all the lamps. Then the Turkish authorities and the Pasha himself came… The church was unusually crowded and stuffy… There was nothing lit anywhere. The Patriarch went up to the main iconostasis with the consul. Meletius, the Metropolitan of Trans-Jordan, sat in the altar with the rest of the bishops, all melancholy… Having finished the procession, all the clergy went quickly into the altar with the banners. Metropolitan Meletius stayed alone at the entrance of the Sepulchre in the hands of the Turks. The Turks divested him, and the authorities searched him. Then they put the omophorion on him, opened the Sepulchre of Christ, and let him go inside… Some time passed, I do not know how long, for we were all beside ourselves from a kind of fear. But all of a sudden from near Christ's Sepulchre there shined a light. Soon light also appeared from the altar in the royal doors in the opening. And it flowed like two rivers of fire, one from the west, from Christ's Sepulchre, and another from the east, from the altar. Oh, what joy and exultation there was in the church then! Everyone became as though drunk or besides himself, and we did not know who was saying what, or who was running where! And a great noise rose in all of the church. All were running around, all were crying out in joy and thanksgiving – most of all the Arab women. The Turks themselves, the Moslems, fell on their knees and cried, «Allah, Allah», that is, «O God, O God!» Oh, what a strange and most wonderful sight! The whole church was transformed into fire. Nothing could be seen in the church besides the heavenly Fire” (Monk Parthenius, „Holy Week and Pascha in Jerusalem”, Orthodox Life 34, 1984, Νew York, Jordanville).

5. „The bishops of the Greek Church can be counted by tens; but where is the Bishop of Petra, the «Bishop of Light» as the Arabs call him? He is not! He died last year, and has not been replaced; what a rare opportunity for discontinuing the miracle! But it is to be; the Patriarch Cyril must take his place and work it” (C. Warren, Underground Jerusalem, p. 433).

6. Evanghelia lui Nicodim sau Acta Pilati este un text vechi apocrif care conţine Procesele Verbale ale Judecăţii lui Iisus, precum şi evenimentele care au urmat până la Învierea şi Înălţarea Sa. Lucrarea a fost scrisă de un oarecare fariseu care a fost membru de elită al castei preoţeşti a iudeilor. Cea mai veche referire la lucrare este întâlnită la Iustin martirul şi filozoful care, în jurul anului 150 d.Hr., în opera sa Apologia III, o numeşte cu expresia grecizată Άκτα Πιλάτου (Acta Pilati). Forma actuală a lucrării a fost finalizată în secolul al IV-lea.

7. În Evanghelii nu se menţionează numele ei. Vezi Matei 9, 20-22, Marcu 5, 25-34, Luca 8, 43-49.8. În aceeaşi lucrare se arată că Veronica a mers la Roma cu scopul de a-l întâlni pe împăratul Tiberiu care suferea de o boală incurabilă. Când împăratul a văzut Mahrama, a căzut la pământ, s-a închinat la Chipul lui Hristos şi s-a vindecat de boala sa.

9. Ernst von Dobschütz, care a editat lucrarea în 1899, în baza a 68 manuscrise, şi-a exprimat opinia că a fost compusă în jurul anului 600. Vezi, Dobschütz, Christusbilder, p. 276. Cercetătorii mai noi o plasează între secolele al VII-lea şi al VIII-lea. Cel mai vechi manuscris al lucrării datează din secolul al VIII-lea şi se află în localitatea Lucca din Italia (Biblioteca Capitolare Feliniana, MS 490).

10. „The miracle in the previous year was performed by the Bishop of Petra. It is well known that there is a handkerchief of Saint Veronica in Europe, at the Vatican, I believe; but perhaps it may not be known that the Greeks suppose that they possess this same handkerchief. It is this that the bishop took into the Sepulchre, within a silver case, and laid on the couch of the Sepulchre. On this the fire collected, and then, by picking it up by its four corners, the fire was in a bag, and could be ladled or poured into the goblet” (C. Warren, Underground Jerusalem, p. 436).