Epilog

Minunea Sfintei Lumini, aşa cum deja s-a arătat foarte limpede, se încadrează în cadrul mai larg al minunii Învierii lui Iisus Hristos. Cele două minuni sunt legate şi nedespărţite, iar mesajul pe care îl transmit este, astăzi, mai actual ca oricând. De aceea, acest mesaj al lor va constitui epicentrul acestui epilog.

Trăim într-o perioadă deosebit de grea în care se vorbeşte tot mai mult despre aşa-numita criză economică şi despre consecinţele ei. Această criză, deşi se prezintă ca o evoluţie întâmplătoare care s-a manifestat acum, în esenţă constituie o evoluţie artificială şi direcţionată. Este o pârghie şi o unealtă a globalizării şi a Noii Ordini a Lucrurilor, care cultivă o sărăcie artificială şi se străduiesc să-i transforme pe toţi oamenii în cetăţeni supuşi care să se preocupe numai cu banul şi materia, şi să-şi aibă atenţia îndreptată, nu spre cele cereşti şi duhovniceşti, ci, exclusiv, spre cele pământeşti şi trupeşti.¹ Omul contemporan, închis într-un mod de viaţă materialist, seamănă cu omul lipsit de orientare şi amorţit, fără rezistenţă morală, şi fără să aibă vreun oarecare scop duhovnicesc esenţial în viaţa sa. Dar care ar putea fi scopul esenţial al vieţii unui om?

Acum 2.500 de ani, Platon stabilise că scopul primordial al vieţii omului este „asemănarea cu Dumnezeu”² prin cultivarea virtuţii. Adică nevoinţa continuă a omului, prin mijlocirea faptelor virtuoase, să-l facă pe om cât mai mult cu putinţă asemenea cu Dumnezeu.³

«Και επιτηδεύων αρετήν εις όσον δυνατόν ανθρώπω ομοιούσθαι θεώ». Adică: „şi cultivând virtutea să se asemene omul, pe cât este cu putinţă, cu Dumnezeu” (Platon, Republica, 613b).

Dumnezeu, după Platon, este „Părintele tuturor”, este „Cel mai drept”,⁴ dar mai presus de toate „Bun”.⁵ De aceea orice om se poate numi important numai pentru că tinde şi el să devină bun, astfel încât să se asemene cu Dumnezeu: „Mare este cu adevărat cel bun. Cel care trăieşte în virtute” (Platon, Definitions, 415d).

Părerile de mai sus ale lui Platon par a fi depărtate de epoca contemporană şi de concepţiile predominante. Asemănarea cu Dumnezeu este întradevăr cea mai înaltă menire duhovnicească nu numai a omului, ci şi a Îngerilor şi a tuturor fiinţelor spirituale care există în nesfârşita creaţie. Menire, care, astăzi, se pare că nu are o însemnătate deosebită, deoarece adevărata criză pe care o trăieşte omenirea este mai întâi duhovnicească şi în al doilea rând economică. Este o criză de valori care se întrezăreşte pe toate planurile vieţii sociale.

Minunea Învierii lui Iisus Hristos transmite de-a lungul veacurilor un mesaj diacronic care se leagă cu renaşterea duhovnicească şi învierea omului însuşi, precum şi cu depăşirea morţii şi a lumii stricăcioase.

Este o minune la care pot participa toţi oamenii, deoarece împreună cu Hristos împreună-înviază şi renaşte întreaga umanitate. Şi acesta este mesajul esenţial al Învierii: Renaşterea duhovnicească şi învierea omului contemporan în viaţa prezentă, astfel încât, după moartea lui, să urmeze adevărata sa înviere într-o lume nestricăcioasă şi veşnică; într-o lume unde fiecare va primi răsplata sa pentru toate cele care le-a făcut pe pământ.

Desigur, toată această abordare presupune o condiţie de bază: faptul că viaţa continuă şi după moarte. Nemurirea sufletului a preocupat încă din vremurile cele mai vechi cugetarea omenească şi a constituit pentru toate neamurile, egipteni, perşi, indieni etc., dar şi pentru toate religiile, creştinismul, islamismul, budismul etc., o convingere neclintită şi care nu poate fi negociată.

Filozofia platonică a oferit o deplină interpretare a continuării vieţii după moarte. A vorbit despre natura îndoită a existenţei umane, despre cele două esenţe care constituie omul. Trupul care este stricăcios, trecător şi pământesc, şi sufletul care este nestricăcios, nemuritor şi dumnezeiesc.

Însă cea mai completă erminie despre nemurirea sufletului şi despre învierea morţilor reiese din învăţătura lui Hristos, dar şi din însăşi Învierea Sa. «Nu vă miraţi de aceasta», spune Iisus, «căci vine ceasul în care toţi care se află în morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii» (Ioan 5, 28-29).

În ziua cea slăvită a celei de a Doua Veniri a lui Hristos, va avea loc învierea tuturor morţilor, pentru ca după aceea să urmeze Judecata cea de Apoi a întreg neamului omenesc. Aşa cum a înviat Hristos împreună cu Trupul Său, tot astfel şi morţii vor învia împreună cu trupurile lor. Însă aceste trupuri nu vor mai fi supuse niciunei stricăciuni, pentru că vor avea ca model Trupul lui Hristos cel Înviat.

Toţi aceia pe care îi numim astăzi „morţi” nu sunt deloc morţi. Toţi cei care au plecat din această viaţă, fie în zilele noastre, fie în trecutul îndepărtat, sunt cu adevărat vii, mult mai vii decât suntem noi.

Lumea morţilor nu este a lor, ci a noastră, deoarece omul care trăieşte fără valori şi idealuri, fără dragoste şi virtute, este în esenţă un viu mort. Dimpotrivă, lumea lor, lumea celor păruţi morţi este plină de viaţă şi lumină.

După moarte, trupul omului se descompune şi elementele lui materiale se întorc în pământ, însă sufletul lui călătoreşte tocmai în direcţie opusă. Continuă călătoria lor şi ucenicia lor în următoarea clasă a şcolii care se numeşte Viaţă.

Aşa cum sămânţa este îngropată în pământ ca să răsară o nouă plantă, tot astfel şi omul venind pe lume „este îngropat” ca să răsară după moartea lui un om nou nestricăcios în Cer.

Cel mort plecând din această viaţă nu are dreptul să ia cu el absolut nimic, ci le lasă pe toate aici. Numai un lucru ia cu el: faptele lui.

Aceste fapte vor constitui „materialele” din care se va construi viitoarea sa locuinţă. De aceea şi Iisus îi îndeamnă pe oameni să-şi facă vistierii în ceruri:

„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-21).

În locul unde sunt duşi „morţii” după moartea lor, ei continuă să înveţe şi să lucreze duhovniceşte şi, desigur, să mijlocească pentru cei rămaşi pe pământ. În acest loc ceresc există „difuzoare” foarte bune şi gândurile noastre îndreptate spre ei se aud foarte clar. La fel şi tânguirile şi suspinele care atunci când sunt prelungite şi necurmate, îi fac să sufere.

Aceia, însă, dimpotrivă, nu pot comunica cu noi, pentru că nu li se îngăduie. Au însă alte moduri de a-i ajuta şi a-i sprijini pe cei ai lor.

Locul în care se află este întotdeauna corespunzător şi potrivit cu faptele lor şi după ce trec printr-o primă judecată, aşteaptă Judecata de Apoi, care va fi şi pentru ei şi pentru noi şi se va petrece la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci toţi drepţii vor fi răsplătiţi din nou.

Mormântul fiecărui mort constituie, în esenţă, o uşă prin care omul trece de la moarte la viaţă. Şi în acest fel viaţa dobândeşte un sens diferit.

Nu ne-am născut ca să murim şi nu trăim ca să murim, ci trăim ca să participăm, după moarte, la o viaţă veşnică. Trăim ca să dobândim o moştenire nestricăcioasă care se păstrează în Ceruri. Pentru că omul nu moare niciodată, ci călătoreşte de la moarte spre adevărata viaţă.

În ceasul în care un părinte trăieşte marea durere pentru pierderea micului său copil, va fi o mare binefacere pentru el dacă va putea înţelege că pierderea copilului său se rezumă numai la lumea noastră materială. Deoarece acestui copil mic Hristos cel Înviat îi va dărui viaţă şi Lumina Învierii va lumina moartea sa.

Cu puţin timp înainte ca Iisus să-l învieze pe Lazăr, la mica căsuţă din Betania, şi în timp ce mortul se afla în stare de descompunere, în a patra zi în mormântul său, Domnul îi spune Martei, sora întristată a mortului:

„Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, deşi va muri, viu va fi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac” (Ιoan 11, 25-26).

Iisus Hristos a înviat ca să desfiinţeze moartea noastră. Şi în felul acesta Învierea Lui nu trebuie să fie considerată o simplă sărbătoare a Bisericii. Învierea lui Iisus Hristos este mai întâi de toate o sărbătoare a Însăşi Vieţii. Este o chemare ca viaţa omului contemporan să învie, căci el tinde să se rupă de orice noţiune de valori morale şi de idealuri. Însă înainte de ziua de sărbătoare a Învierii, a premers Răstignirea Dumnezeu-Omului pe colina Golgotei, în amiaza zilei de Vineri.